"Orele sunt târzii" ar spune Caragiale, și asa este, trecut de miezul nopții sunt năpădat de amintiri și nu aș fi așa de supărat dacă erau amintiri frumoase. Memoria mea este mai șireată decât vulpea din pădure și mai malefica decât însuși Lucifer, așa dintr-o dată îmi șoptește un nume, apoi îmi arată chipul persoanei respective, iar după începe tortura.
Totul se desfășoară într-o fracțiune de secunda, nu apuc sa îmi dau seama ce e cu mine. Vad conversații de pe Facebook, certuri live, iar tristețea și ura au început un vals sinistru pe un pod care leagă trecutul de prezent la fel cum irealul și realul se îmbina și trăiesc o falsa impresie ca visez.
Visul este pentru unii un cadou, iar pentru alții o pedeapsa. Efemer, cum este, ne da o scurta lecție și ne pregătește sa pășim iar în lume în ziua ce urmează a veni.
Am sa ma trezesc!
Vreau sa ma trezesc!!
Dar stai, nu dorm, deși mintea mea zboară în toate direcțiile, rațiunea vine și
pleacă precum o stafie, precum o frunza purtata de vântul schimbării, singurul cotlon al mintii de care știu ca este acum cu mine este conștiința. Sunt conștient și mai mult de atât, sunt conștient ca am greșit și acum toate greșelile îmi revin în fata ochilor închiși și îmi chinuie spiritul. Ar fi fost frumos sa pot sa deschid ochii și sa dau vina pe un vis urat, dar acesta nu este un vis ci realitatea.
Ce am scris eu aici? Lucruri fără noima se pare.
Cui ii sunt adresate? Cu cine vorbesc? Singur? Asta nu e un monolog, am avut nevoie de o tastatura și un ecran ca sa pot sa vorbesc cu mine? și dacă am vorbit cu mine, ma întreb care eu sunt, eu cel de atunci sau eu cel de acum?
Un lucru e cert, la fel cum mi-a spus și persoana căreia ii "dedic" acest articol, sunt NEBUN, un om cu două personalități, gânduri care se lupta pentru a ieși la iveala, antiteza, paradox, asa sunt eu, OMUL!
Mulțumesc A.Z.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu